Există o anumită oră în inima orașului, când cerul capătă culoarea unei vânătăi vechi, iar vaporii de absint se amestecă cu mirosul de ploaie peste piatra cubică, într-un dans al deznădejdii pe care doar cei pierduți îl pot înțelege. În acel demisol care mirosea a mucegai nobil și a ceară arsă, l-am privit cum își potrivea mansetele pătate de cerneală, cu o răceală ce părea să sfideze însăși căldura sângelui.
Trădarea lui nu fusese un gest impulsiv, ci o lentă și meticuloasă macerare a speranței mele. El nu mă înșelase cu vulgaritatea unui pungăș de rând; el folosise încrederea mea ca pe o matriță pentru a-și turna propriile fantezii de o frumusețe hidoasă. O convinsese pe acea femeie, a cărei piele avea albeața crinilor ce cresc prin cimitire, că devotamentul meu era o formă de sclavie a spiritului, un lanț de aur care o împiedica să guste din nectarul amar al eliberării totale. Sarcasmul situației rezida în faptul că libertatea pe care el i-o oferea nu era decât o cădere liberă într-un gol tapetat cu versuri decadente.
Lipsa lui de scrupule era de o eleganță sinistră, o formă de dandism al răului. El nu îi ceruse niciodată să mă părăsească. El pur și simplu făcuse ca prezența mea să pară o notă falsă într-o simfonie a desfrânării intelectuale. I-am privit într-o seară, prin geamul aburit al unei cafenele de la periferie, în timp ce el îi citea dintr-un manuscris pătat de vin, iar ea îl sorbea din priviri cu acea foame pe care doar cei care și-au pierdut sufletul o pot simți. El o înșela nu doar pe ea, promițându-i un infinit pe care nu îl poseda, ci și pe mine, menținând o mască de camaraderie intelectuală în timp ce îmi săpa groapa sub picioare.
„Dragul meu prieten,” mi-a spus el mai târziu, în timp ce își aprindea o țigară a cărei fum se ridica în inele leneșe spre tavanul jupuit, „nu căuta logică într-un naufragiu. Ea nu a fost niciodată a ta, așa cum nu va fi niciodată a mea. Ea este doar o metaforă a pierzaniei, iar eu sunt singurul care știe să o rimeze corect cu moartea. Tu ai vrut să o salvezi, eu am vrut doar să o admir în clipa în care se sfărâmă.”
Această lipsă totală de remușcare, acest cinism care transforma viața într-o succesiune de tablouri macabre, era adevărata lui natură. Trădarea lui fusese desăvârșită în momentul în care am înțeles că el nu căuta plăcerea, ci doar deliciul de a fi martorul unei distrugeri impecabile. El câștigase totul — trupul ei, disperarea mea și aura unui martir al viciului — pur și simplu prin capacitatea de a face din trădare o formă superioară de onestitate.
Am rămas singur pe cheiul râului, privind cum apele negre reflectau luminile palide ale orașului. I-am văzut dispărând în ceață, două siluete legate de un pact al umbrelor, lăsându-mă cu certitudinea că, în această lume unde frumosul este doar o altă formă a răului, cel mai mare blestem este să păstrezi o inimă capabilă să sângereze atunci când totul în jur este de gheață.