O ora tarzie. Orasul interbelic, infundat in ceata groasa, cu zgomotul tramvaielor ca un oftat de metal in noapte. Inauntru, in camera cu peretii patati de fum si miros de cerneala uscata, el isi rotea penita deasupra hartiei ca pe o arma incarcata.

Nu o pot uita. Dar nici nu pot sa o iubesc fara sa ma distrug. Se certasera din nou. Despre sensul iubirii. Despre libertate. Despre posesie.

- Tu nu iubesti, tu vrei sa intelegi, ii spusese ea cu o voce taioasa.

- Cum sa iubesc fara sa inteleg ce esti?

Ea plecase lasandu-i parfumul ei amar pe perna. El ramasese sa despice firul in patru, sa se caute in notitele lui, in fraze aruncate in agonie, in scrisori pe care le ardea imediat ce le termina. Scria ca sa-si demonstreze rational absurdul sentimentelor. Te iubesc pentru ca nu te pot poseda. Apoi tacea. Era minciuna? Sau doar un adevar spus invers?

Isi amintea plimbarile lor prin gradina publica, discutand despre idealuri, despre sensul singuratatii. Se opreau langa lac, unde ea isi aprindea o tigara si il privea lung, ca si cum il vedea dincolo de carne.

- Nu o sa ma intelegi niciodata, ii spunea ea.

- Tocmai de asta nu pot sa plec.

Cand ea s-a maritat cu altul, nu a plans. A notat doar in jurnal: "S-a incheiat imposibilul. Dar nu si durerea." Au continuat sa se vada, din cand in cand, la marginea vietii lor. Nu se atingeau. Doar vorbeau. Uneori nu vorbeau deloc. Doar stateau.

Ultima data cand s-au vazut, ea i-a spus...

- Daca m-ai fi iubit mai putin, poate am fi avut o sansa.

- Daca te-as fi iubit mai putin, n-ai fi fost tu.

Si-a notat apoi: "Am iubit-o ca pe un adevar imposibil de demonstrat. Si totusi, real." Apoi a inchis caietul. Nu pentru ca povestea s-ar fi terminat, si pentru ca nu o mai putea justifica nici macar in scris.